Ebook: Credință și știință: pagini de istorie a psihiatriei românești

S-a scris mult despre relaţia dintre teologie şi psihiatrie, astfel încât o perspectivă nouă asupra acestei teme este foarte greu de identificat. Este drept că 1n România acest subiect a fost evitat în perioada 1945-1990 şi că, în ţara noastră, filozofia materialistă s-a resimţit încă din a doua jumătate a veacului al nouăsprezecelea, dar, chiar în aceste condiţii, atât preotul, cât şi medicul au simțit, deşi deseori fără temei teoretic satisfăcător, că nebunia, ca problemă a spiritului, îi interesează în aceeaşi măsură, astfel încât în istoria ţării noastre evoluţia s-a întretăiat, inevitabil, cu biserica şi, dincolo de condiţiile menţionate, au făcut casă bună. Pe plan conceptual au existat, ştim, interpretări diferite şi chiar adverse.

Dar este meritul toleranţei tradiţionale a bisericii de a nu fi organizat, în trecutul nostru acele teribile deziănţuiri de patimă, de genul "proceseior vrăjitoarelor" din lumea occidentului medieval. Dimpotrivă timpul a curs blând pentru nebuni care, în preajma lăcaşelor bisericeşti şi mai cu seamă la mănăstiri, au găsit o alinare, tihnă şi leacuri nu totdeauna lipsite de eficienţă. Tot în acelaşi spirit filantropic s-au organizat şi alte câteva iniţiative particulare izbutite sau nu, pe care le semnalez în acest volum. Retrospectiv, apreciind faptele cât se poate de obiectiv, de cumpănit, constatăm asislenţa "de bolnavilor psihic a fost inferioară aceleia de mănăstire; într-adevăr este evident că, deşi nivelul procedurilor, să le spunem științifice, în spitalele de stat a fost superior, calitatea umană a asistenţei bolnavului mintal a fost mai bună la mănăstire.

În mănăstiri nu s-au agresat bolnavii, nu s-au folosit lanţuri de contenţie, cum s-a întâmplat deseori la spitalele de stat. În această carte, cititorul va constata că, în urmă cu peste un secol, la spitalul mănăstiresc de la Adam, asistenţa sanitară, atât medicală cât şi de "suflet" era superioară aceleia care s-a acordat, mai târziu cu cincizeci de ani in marile spitale de stat de la Socola şi de la Bucureşti. Aceasta a fost o regulă.

Nu vreau să sugerez că spitalul oficial a fost o închisoare cu profil psihiatric. Au fost şi excepţii (una dintre cele mai ilustrative fiind, spitalul de la Sibiu care a cunoscut, sub îndrumarea lui Kalaman Pandy o dezvoltare exemplară), dar adevărul acesta, al valorii superioare pe plan psihologic şi chiar medical a asistenţei de caritate (psihiatrică) nu trebuie uitat. Importanţa acestei acţiuni a depăşit, (şi este iarăşi un fapt de reţinut) zidurile lăcaşului respectiv contribuind la lprejacerea memalitătii publice de la noi.

Această mentalitate nu putea anula, bineinţeles, unele prejudecăţi, însă este remarcabil că în toată lumea ortodoxă nebunul nu a fost nici exterminat, nici agresat, în perioadele în care lumea catolică a excelat prin cele mai crude tonuri cu care s-au tratat bolnavii psihic, sau suprasolicitat, până la idealizare, pe unii nebuni deliranţi. În cartea aceasta mă opresc asupra câtorva etape, instituţii şi personalităţi din istoria psihiatriei din ţara noastră (predominent din Moldova).

În sensul considerentelor de mai sus mi-am dat seama că subiectul este înşirat pc un fir conducător împletit în două culori,credintă şi ştiinţă. Când a predominat una, când alta nelipsind niciodată dualitatea. Este de la sine inţeles că pentru preot, psihiatria este un fapt de suflet care reflectă păcatul sau ecoul acestuia, prin urmare bolnavul este un culpabil; aceeaşi optică admite existenţa unor personalități care "exprimă voinţa Domnului" sau măcar gândurile Lui, precum şi a altora aflate direct în sfere satanice. A fost firesc pentru medic, să gândească altfel, atribuind leziunii (organice, infecţioase, traumatice) valori principale. Viziunea a altemat fiind, uneori eminamente teologică, alteori eminamente materială, organică. Dar aceste altemanţe nu au fost exclusiviste. Punctele de vedere, în practică, destul de rar, chiar dacă nu au coincis, s-au apropiat de multe ori, uneori intersectându-se, alteori rămânând paralele, dar în acelaşi sens, cu acelaşi obiectiv.

Istoria reflectă foarte clar aceste alternanţe. Au fost instituţii de asistenţă religioasă, mănăstiri şi bolniţe, altele de asistenţă strict medicală, spitale oficiale, dar mai totdeauna biserica a fost în cadrul acestora, fie ca zidire, fie ca o constantă a spaţiului lor psihologic. Câteva cuvinte limpezitoare pe plan teoretic, al acestei convieţuiri, sunt, poate, necesare. "S-a scris mult despre relaţia dintre teologie şi psibiatrie" am menţionat mai sus. in prezent este necesar să se scrie cu claritate desprc aceste raporturi. Trebuie să subliniem mai cu seamă, ideea că douiş sunt reperele cele ntai semnificative. Cel dintâi se referă la etiologia bolii psihice care, deseori, reflectă o cauzalitate, cunoscută sau nu, declarată sau refulată, însă implicând un factor religios; al doilea reper este de natură terapeutică, psihoterapia religioasă fiind, probabil, cea mai penetrantă formă de existenţă psihică nemedicală,

De la sine înţeles că între aceşti doi poli se întinde o gamă largă de nuanţe care diversifică şi complică, până la stricte particularizări, situaţiile pe care le întâlnim. Realitatea clinică traduce direct aceste implicaţii. Bolnavul psihic "are o problemă" cu religia, indiferent dacă recunoaşte sau nu, dacă admite sau refuză această relaţie sufletească specială. De la această situaţie deseori porneşte evoluţia cazului şi tot la ea ajunge în final. Alături sau departe de Dumnezeu, în interiorul religiei sau cu totul exterior ei, în ateism, bolnavul psihic nu poate fi neutru din punct dc vedere spiritual.
Aceeaşi relaţie - dependentă sau ostentativ independentă - este evidentă şi la psihiatri care şi ei "au o problemă cu Dumnezeu" sau ajung mai devreme sau mai târziu la ea. În căutarea trecutului uitat, în identificarea unor vechi evenimente, ignorate sau puţin cunoscute, cu alte cuvinte in ceea ce am investigat în acest volum, am urmărit traseul care cum aminteatm, a fost un fir bicolor. Am ajuns astfel la convingerea că pentru înţelegerea corectă şi profundă a istoriei psihiatriei, este indispensabilă optica spirituală în care ea s-a dezvoltat, optică prin care această specialitate se prezintă altfel decât alte specialităţi medicale, prin care ea se defineşte ca un unicat. Din acest motiv titlul "Credinţă şi ştiinţă" mi s-a părut cel mai potrivit pentru un volum care, în culisele cvenimentelor evocatc tocmai o succesiune, adversă sau nu, a etapelor condiţionate de credinţă, de un ateism declarat sau doar de neutralitate. Relatarea acestui trecut nu poate fi desprinsă de această dimensiune, intrinsecă psihiatriei, de originea ei profund legată de arhetipul credinţei.